După ce a declarat că nu mai poate face filme pentru că a renunțat la alcool, Lars von Trier a revenit cu o peliculă la fel de controversată și polarizantă ca de obicei. Deși Lars e destul de previzibil, în sensul că te aștepți să fii șocat sau dezgustat de ce va face, totuși este imprevizibil pentru că nu știi când o va face, cum sau cât de tare. Negreșit, noul film este agresiv, provocator, poate chiar depravat prin motivațiile protagonistului, dar nu e singurul film de speța asta. Diferența stă în glorificarea violenței. Din punct de vedere mise-en-scène, "The House That Jack Built" o tratează respectând oarecum regulile Dogmei 95, reducând-o la scene filmate à la "serbare de Crăciun". Totuși, proporțional vorbind, violența explicită pălește în fața notelor explicative care îmbracă acțiunile lui Jack (Matt Dillon), un inginer cu apucături de asasin, care aspira cândva la meseria de arhitect. În expozițiune Jack alege la întâmplare cinci crime comise în decursul a 12 ani, pe care să i le povestească companionului său Verge (Bruno Ganz). Numele clar face trimitere către Vergiliu, însoțitorul lui Dante în călătoria sa către infern, din "Divina Comedie", scenă portretizată ulterior exact cum a imaginat-o Eugène Delacroix în pictura sa celebră.
Se spune că orice om, în circumstanțe excepționale, este capabil de crimă. Motivele pot fi de la autoapărare, saturație, ură sau pur și simplu impulsivitate, până la dereglări psihologice. Cel puțin primele două crime ale lui Jack nu par premeditate. În prima întâmplare personajul Umei Thurman s-a aflat la locul nepotrivit, în momentul nepotrivit.
În a doua întâmplare, Jack inventează povești ridicole, astfel încât să pătrundă în casa victimei. În același fragment, Jack își expune cu larghețe tulburarea obsesiv compulsivă, întorcându-se la locul crimei de câteva ori, crezând că a mai rămas sânge prin diverse locuri absurde din casă. Ulterior, Jack dă semne de psihopatie, repetând în oglindă diverse expresii faciale, astfel încât să se integreze în societate. Nu are nicio remușcare pentru morți, ba mai mult, consideră, prin argumentare excesivă, că este artist și că arta se naște din neființă. Face trimitere la poemul The Tyger al lui William Blake și spune că oamenii sunt fie tigrii, fie miei, fie omoară, fie sunt omorâți, și că prin crimă și-a transformat victimele în opere de artă.
Întregul film este presărat cu povețe panache-iste despre lagăre de concentrare, obținerea vinului dulce, arhitectură gotică, meticulozitate ș.a.m.d., care în context sunt tulburătoare, însă toate astea vorbesc de fapt despre demonii lui Lars von Trier, despre căutarea de sens și căutarea de sine, despre divinitate și infern, despre ce înseamnă cu adevărat arta și de unde provine ea, despre noroc și repercusiuni.
În a doua întâmplare, Jack inventează povești ridicole, astfel încât să pătrundă în casa victimei. În același fragment, Jack își expune cu larghețe tulburarea obsesiv compulsivă, întorcându-se la locul crimei de câteva ori, crezând că a mai rămas sânge prin diverse locuri absurde din casă. Ulterior, Jack dă semne de psihopatie, repetând în oglindă diverse expresii faciale, astfel încât să se integreze în societate. Nu are nicio remușcare pentru morți, ba mai mult, consideră, prin argumentare excesivă, că este artist și că arta se naște din neființă. Face trimitere la poemul The Tyger al lui William Blake și spune că oamenii sunt fie tigrii, fie miei, fie omoară, fie sunt omorâți, și că prin crimă și-a transformat victimele în opere de artă.
Întregul film este presărat cu povețe panache-iste despre lagăre de concentrare, obținerea vinului dulce, arhitectură gotică, meticulozitate ș.a.m.d., care în context sunt tulburătoare, însă toate astea vorbesc de fapt despre demonii lui Lars von Trier, despre căutarea de sens și căutarea de sine, despre divinitate și infern, despre ce înseamnă cu adevărat arta și de unde provine ea, despre noroc și repercusiuni.
“The House That Jack Built” nu este un film frumos, dar este interesant. Nu este obișnuit, ci îmbibat în cinism. S-ar putea spune că e și pretențios, pentru că forțează nota, dar cred că e bine să mai fim scuturați și zdruncinați din când în când.
 |
| Dante și Vergiliu în Infern - Eugène Delacroix |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu