Disclaimer: În afara faptului că mi-am dorit să studiez Scenaristică la UNATC și n-am făcut-o, sunt doar un simplu cetățean urmăritor de filme, care își pune întrebări (la fel ca alți n cetățeni care fac fix același lucru). Drept urmare, m-am tot întrebat dacă are rost să-mi mai dau cu părerea pe subiectul ăsta. Apoi mi-am dat seama că îmi place să discut despre filme, doar că în vorbire mi-e destul de greu să exprim exact ce vreau să spun. Nu sunt pregătit în acest sens, nu am limbajul de specialitate la dispoziție, plus alte motive care se reduc la persoana și pregătirea mea. Totuși, consider că lipsurile pot dispărea studiind de unul singur și aruncând păreri obiective, folosindu-mă în același timp și de puterea lui UNDO.
Când auzim de Adam Sandler automat ne gândim la comedii stupide născătoare de grimase, drept urmare nu prea l-am luat în serios ca actor. Apoi, în decursul timpului am urmărit și filmele dramatice în care a fost implicat și am fost nevoit să-mi reconsider părerea și să concluzionez că omul are calități, care poate nu au ieșit atât de des la iveală din mai multe motive, care ar putea fi de la lipsa încrederii în propriile abilități (confirmată indirect într-un episod din seria Actors on Actors), alegeri greșite în carieră, fie ele forțate sau nu etc. Pe scurt, omul poate, dar nu credea că poate, astfel că s-a mulțumit cu ce știa că avea „succes”.
Așadar, când am aflat că pregătește un nou rol dramatic, am fost curios să văd rezultatul. Apoi am văzut valul de reacții pozitive pe care l-a stârnit interpretarea sa, care m-a făcut și mai nerăbdător. Adam Sandler a fost minunat. Personajul în schimb, de-a dreptul odios. Parte din plângerile legate de interpretarea lui se referă la faptul că de fapt nu interpretează. Pot să înțeleg asta, dar am o teorie care deși nu este general valabilă, pentru că depinde de tipul de personaj, aici se potrivește mănușă. În momentul în care devii conștient că actorul joacă un rol, interpretarea lui nu mai este la fel de puternică, subtilă sau nuanțată. În plus, nu-l cunoaștem personal pe Sandler; comparăm ce vedem pe ecran cu proiecția omului Sandler din capul nostru. Important e să fie credibil, să fie „de acolo”, să nu fie forțat etc.
Pelicula este scrisă și regizată de Josh și Benny Safdie despre care știam că au făcut și mult lăudatul Good Time. Până să apară Uncut Gems, am văzut filmul mai înainte amintit, ca să-mi fac o idee legată de stilul lor, pe care acum l-aș rezuma într-un singur cuvânt, și anume: haos.
Uncut Gems este construit în aceeași manieră. Pe tot parcursul filmului plutește adrenalină, claustrofobie, oboseală și tensiune, stări care se amplifică treptat. Dacă în Good Time această abordare mi s-a părut stângace, ba chiar enervantă, în Uncut Gems se schimbă placa. Pe scurt, personajul lui Sandler este un bijutier de succes în Districtul Diamantelor din Manhattan, extrem de gălăgios, vulgar, agitat. Meseria lui implică mai mult decât stabilitate financiară, dar în decursul celor două ore, aflăm că are niște datorii nu foarte semnificative, pe care ar putea să le achite extrem de ușor, doar că din cauza dependenței de pariuri sportive, își asumă niște riscuri absolut cretine. Acțiunile protagonistului reprezintă una din modalitățile prin care sunt induse o parte din stările neplăcute de care aminteam. O altă metodă este modul în care protagonistul interacționează cu celelalte personaje, și anume prin dialoguri concomitente, cam cum se face la ședințele de bloc când oamenii vorbesc unii peste alții.
Imaginea este tremurată, culorile foarte reci, muzica aparent nepotrivită, structura narativă neconvențională, neavând o intrigă foarte bine definită și făcând un zig-zag printre acte, toate astea indicând un film indolent și ieftin. Sunt absolut convins că frații Safdie nu și-au propus să înoate împotriva ordinarului, ci pur și simplu s-au exprimat în felul lor. Sunt la fel de convins că senzațiile de care am tot amintit nu sunt accidentale și că am văzut, preț de câteva ore, lumea prin ochii unui om problematic și am experimentat puseurile de dopamină care vin la pachet cu dependența.
Prima reacție pe care am avut-o la final a fost „Ce naiba a fost porcăria asta?”. După ceva timp m-am întrebat dacă nu cumva am judecat felul în care m-am simțit în loc să judec filmul. Până la urmă o parte din rolurile artei sunt să spună povești și să provoace niște reacții, fie ele pozitive sau nu. Sunt o grămadă de filme bune de genul ăsta care au făcut exact ce și-au propus (e.g. Irreversible). Drept urmare, deși nu a fost tocmai pe gustul meu, apreciez felul în care o înșiruire de cuvinte, cadre, muzică ș.a. au reușit să-mi inducă stări, fie ele negative, pentru că demonstrează încă o dată cât de puternică este arta cinematografică.
