Ușa era deschisă. Pragul de lemn separă două universuri. Primul este alb-negru, mic, în fața ușii aflându-se o măsuță, o mașină de scris, o grămadă de foi, reviste, romane, iar pe fundal Miles Davis, transformând muzica în sunet de fond, în liniște, în cel mai comun, firesc și sincer lucru. Acest loc duhnește a artă în cea mai pură formă a ei, iar scaunul din spatele mesei te absoarbe, te descifrează, este un făuritor de chei pentru suflet și îți umple inima cu un soi de ser provenit din dorință și putere. Este cel mai frumos loc de pe Pământ, atelierul suprem pentru antrenarea imaginației și construirea infinită de lumi, singurul mod de a răspunde la întrebarea primordială a condiției umane, de ce sunt eu, eu? Al doilea univers este realitatea mea și mă întreb uneori, oare nu cumva realitatea asta este la fel de imaginară ca și atelierul suprem? De teama complexității unui asemenea univers, aleg răspunsul cel mai ușor. Nu. Dar dacă realitatea nu este de fapt reală?
Nu ar trebui sa mai scrii cuiva niciodata. Niciun alt motiv inafara de faptul ca dezgropi lucruri care ar trebui sa ramana nespuse. Futi lumea cu fiecare cuvant prin care ii descrii starea. Nimeni nu intelege ce scrii pentru ca citeste, inert. Pentru ei, ceea ce scrii este lizibil, in cel mai bun caz, imposibil de ermetic.
RăspundețiȘtergereA fi nu inseamna a spune. A fi inseamna a fi. Fi pentru tine.
Nu lasa idiotii sa iti pangareasca sufletul.