Am avut o perioadă, pe care nici nu știu unde să o încadrez, bună sau rea. În perioada asta am revenit la un vechi obicei, care și-a finisat stilul, trecând de la clasicism la postmodernism. Am reînceput să scriu poezii. Nu știu dacă o fac „ca la carte”, pentru că nu știu ce presupune chestia asta. Încerc, doar, să-mi tranform sentimentele, gândurile sau ideile în cuvinte. Poezia, pe lângă faptul că este o creație literară, este calea către răspunsul la întrebarea „cine sunt?”. Poezia este ca o vizită la psiholog. „Poezia este o articulație ritmică a sentimentelor. Sentimentul este un impuls din interior aproape la fel de definit ca unul sexual. Începe din stomac, urcă până la piept și iese pe gură si urechi, ca un sunet lăuntric sau un oftat. Dacă încerci să-l pui în cuvinte privind în jur, încercând să descrii ce te face să oftezi, articulezi ce simți.” Asta spunea Allen Ginsberg. Înainte să mă reapuc de scris, am văzut „Howl” și, apoi, am citit „Howl”. Mi-a plăcut în mod special tupeul, felul în care autorul își articula sentimentele. Părea ușor și, din cauza asta, am început să fiu un mic postmodernist. La început vroiam să scriu ca el, dar nu-mi ieșea. Nu știam de ce, până de curând, când mi-am recitit una din poezii și, parcă, m-am revăzut. Asta e de fapt poezia, un autoportret în cuvinte.
„
XI
Îmi văd creierul zburdând aiurea prin Lipscani,
neștiind că e singurul cu mers de balerină,
muci de puștiulică și idei de geniu,
dar care-i ahtiat de rotunzimea unui cerc
nesfărșit și plin de iluzii cu clone batjocorindu-și
tatăl supărat pe mizeria din pseudoparadisul
bolnav de Parkinson, sifilis sau gripă,
care e plin de întinderi de cuvinte alambicate,
băgate-ntr-un borcan fără fund în care vezi
înnegurat proiecția unui pseudoartist flămânzind
închis cu mâna sub barbă contemplând nebunește
la îngeri azurii fără aripi și mijloc de transport în comun,
care se uită la Lună împreună cu mine, în timp ce eu
îmi caut creierul ce își fumează obsesia
în foaie de speranță, poluând realitatea
cu amputări bruște de mâini robotizate de
capitala culturală a imaginației mele de timp
infinit, pierdut, constant și de treizeci de ori dureros.”
