Nu cred în medici. Corpul meu este în stare să se vindece singur. Durerea pe care o simt acum mă face să cred că sub piele se află o gânganie hidoasă și violentă. Doare, dar suport. Mă aflu în închisorea minții mele și fundul meu rahitic a scobit un triunghi obscur pe șezutul unui scaun victorian alb, cu căptușeala de la spătar roz și cea de la șezut dispărută. Am abordat o poziție de conducător aristocrat, insuflând un aer de superioritate ce duhnește a Franța iluministă. Pe cap am o coroană de mătreață și pe față o poiană regală de păr facial vechi de o eternitate. Sunt regele celor șase pereți din imperiul minții mele și sunt mândru de asta. Apogeul atins de percepția de sine mă trezește și șterge instantaneu orice obiect din acea cameră, lăsându-mă singur, sprijinit de un colț de perete plin de vomă. Visez la un șifonier, la haine aranjate pe categorii de jos în sus după importanță, la multe lucruri care-mi sunt neclare. Ideile sunt blocate într-un spațiu inaccesibil alături de dorințe. Încercările mele repetate de a pătrunde se sfârșesc cu o senzație de vid. Sunt o gaură neagră care-mi absoarbe potențialul, cancerul imperiului meu mintal.