Moartea metaforelor

Nu cu mult timp în urmă, mă scăldam în balta „artisticului”. Citând ascultătorii și cititorii, scoteam de nicăieri fraze destul de bine structurate și cu o substanță foarte concentrată și puternică. În ultimul timp mintea și sufletul nu mai dansează ca la început și în loc să se îmbunătățească relația lor, acum se calcă pe picioare ca niște amatori. Încă nu văd nimic special la așa-zisa artă a mea, dar, în comparație cu prezentul, văd o diferență. Calitatea, care mă ținea în picioare și mă identifica, și anume înfrumuțesarea cuvintelor, e pe moarte. Odată cu încălzirea asta globală, apa din baltă se evaporă și mă lasă gol într-o mare de mâl scârbos și repulsiv. Poate toate astea nu au fost decât halucinații care înfățișează un „eu” foarte competent și capabil, dacă nu de texte întregi, măcar de o frază cu cap, care trebuie dezlegată ca o integramă, anagramă sau un joc de cuvinte. Poate vreau mult prea multe de la căpșorul ăsta neînsemnat, poate trebuie să iau o pauză și să-mi odihnesc neuronii, cine știe? Pentru mine mult e puțin, vreau ca totul să fie perfect, nici prea complicat, nici prea simplu, vreau ca mintea să-mi sădească o idee genială, originală, care să surprindă orice om care vrea să mă citească. Am doar 19 ani. Poate am nevoie doar de răbdare. În orice caz, metaforele încă nu și-au dat ultima suflare.