"The House That Jack Built" - Un fel de altfel

După ce a declarat că nu mai poate face filme pentru că a renunțat la alcool, Lars von Trier a revenit cu o peliculă la fel de controversată și polarizantă ca de obicei. Deși Lars e destul de previzibil, în sensul că te aștepți să fii șocat sau dezgustat de ce va face, totuși este imprevizibil pentru că nu știi când o va face, cum sau cât de tare. Negreșit, noul film este agresiv, provocator, poate chiar depravat prin motivațiile protagonistului, dar nu e singurul film de speța asta. Diferența stă în glorificarea violenței. Din punct de vedere mise-en-scène, "The House That Jack Built" o tratează respectând oarecum regulile Dogmei 95, reducând-o la scene filmate à la "serbare de Crăciun". Totuși, proporțional vorbind, violența explicită pălește în fața notelor explicative care îmbracă acțiunile lui Jack (Matt Dillon), un inginer cu apucături de asasin, care aspira cândva la meseria de arhitect. În expozițiune Jack alege la întâmplare cinci crime comise în decursul a 12 ani, pe care să i le povestească companionului său Verge (Bruno Ganz). Numele clar face trimitere către Vergiliu, însoțitorul lui Dante în călătoria sa către infern, din "Divina Comedie", scenă portretizată ulterior exact cum a imaginat-o Eugène Delacroix în pictura sa celebră.
 

Se spune că orice om, în circumstanțe excepționale, este capabil de crimă. Motivele pot fi de la autoapărare, saturație, ură sau pur și simplu impulsivitate, până la dereglări psihologice. Cel puțin primele două crime ale lui Jack nu par premeditate. În prima întâmplare personajul Umei Thurman s-a aflat la locul nepotrivit, în momentul nepotrivit.

În a doua întâmplare, Jack inventează povești ridicole, astfel încât să pătrundă în casa victimei. În același fragment, Jack își expune cu larghețe tulburarea obsesiv compulsivă, întorcându-se la locul crimei de câteva ori, crezând că a mai rămas sânge prin diverse locuri absurde din casă. Ulterior, Jack dă semne de psihopatie, repetând în oglindă diverse expresii faciale, astfel încât să se integreze în societate. Nu are nicio remușcare pentru morți, ba mai mult, consideră, prin argumentare excesivă, că este artist și că arta se naște din neființă. Face trimitere la poemul The Tyger al lui William Blake și spune că oamenii sunt fie tigrii, fie miei, fie omoară, fie sunt omorâți, și că prin crimă și-a transformat victimele în opere de artă.

Întregul film este presărat cu povețe panache-iste despre lagăre de concentrare, obținerea vinului dulce, arhitectură gotică, meticulozitate ș.a.m.d., care în context sunt tulburătoare, însă toate astea vorbesc de fapt despre demonii lui Lars von Trier, despre căutarea de sens și căutarea de sine, despre divinitate și infern, despre ce înseamnă cu adevărat arta și de unde provine ea, despre noroc și repercusiuni.

“The House That Jack Built” nu este un film frumos, dar este interesant. Nu este obișnuit, ci îmbibat în cinism. S-ar putea spune că e și pretențios, pentru că forțează nota, dar cred că e bine să mai fim scuturați și zdruncinați din când în când.

Dante și Vergiliu în Infern - Eugène Delacroix

Atelierul

Ușa era deschisă. Pragul de lemn separă două universuri. Primul este alb-negru, mic, în fața ușii aflându-se o măsuță, o mașină de scris, o grămadă de foi, reviste, romane, iar pe fundal Miles Davis, transformând muzica în sunet de fond, în liniște, în cel mai comun, firesc și sincer lucru. Acest loc duhnește a artă în cea mai pură formă a ei, iar scaunul din spatele mesei te absoarbe, te descifrează, este un făuritor de chei pentru suflet și îți umple inima cu un soi de ser provenit din dorință și putere. Este cel mai frumos loc de pe Pământ, atelierul suprem pentru antrenarea imaginației și construirea infinită de lumi, singurul mod de a răspunde la întrebarea primordială a condiției umane, de ce sunt eu, eu? Al doilea univers este realitatea mea și mă întreb uneori, oare nu cumva realitatea asta este la fel de imaginară ca și atelierul suprem? De teama complexității unui asemenea univers, aleg răspunsul cel mai ușor. Nu. Dar dacă realitatea nu este de fapt reală?

Imperiul (fragment)

Nu cred în medici. Corpul meu este în stare să se vindece singur. Durerea pe care o simt acum mă face să cred că sub piele se află o gânganie hidoasă și violentă. Doare, dar suport. Mă aflu în închisorea minții mele și fundul meu rahitic a scobit un triunghi obscur pe șezutul unui scaun victorian alb, cu căptușeala de la spătar roz și cea de la șezut dispărută. Am abordat o poziție de conducător aristocrat, insuflând un aer de superioritate ce duhnește a Franța iluministă. Pe cap am o coroană de mătreață și pe față o poiană regală de păr facial vechi de o eternitate. Sunt regele celor șase pereți din imperiul minții mele și sunt mândru de asta. Apogeul atins de percepția de sine mă trezește și șterge instantaneu orice obiect din acea cameră, lăsându-mă singur, sprijinit de un colț de perete plin de vomă. Visez la un șifonier, la haine aranjate pe categorii de jos în sus după importanță, la multe lucruri care-mi sunt neclare. Ideile sunt blocate într-un spațiu inaccesibil alături de dorințe. Încercările mele repetate de a pătrunde se sfârșesc cu o senzație de vid. Sunt o gaură neagră care-mi absoarbe potențialul, cancerul imperiului meu mintal.

History repeats itself...

Am avut o perioadă, pe care nici nu știu unde să o încadrez, bună sau rea. În perioada asta am revenit la un vechi obicei, care și-a finisat stilul, trecând de la clasicism la postmodernism. Am reînceput să scriu poezii. Nu știu dacă o fac „ca la carte”, pentru că nu știu ce presupune chestia asta. Încerc, doar, să-mi tranform sentimentele, gândurile sau ideile în cuvinte. Poezia, pe lângă faptul că este o creație literară, este calea către răspunsul la întrebarea „cine sunt?”. Poezia este ca o vizită la psiholog. „Poezia este o articulație ritmică a sentimentelor. Sentimentul este un impuls din interior aproape la fel de definit ca unul sexual. Începe din stomac, urcă până la piept și iese pe gură si urechi, ca un sunet lăuntric sau un oftat. Dacă încerci să-l pui în cuvinte privind în jur, încercând să descrii ce te face să oftezi, articulezi ce simți.” Asta spunea Allen Ginsberg. Înainte să mă reapuc de scris, am văzut „Howl” și, apoi, am citit „Howl”. Mi-a plăcut în mod special tupeul, felul în care autorul își articula sentimentele. Părea ușor și, din cauza asta, am început să fiu un mic postmodernist. La început vroiam să scriu ca el, dar nu-mi ieșea. Nu știam de ce, până de curând, când mi-am recitit una din poezii și, parcă, m-am revăzut. Asta e de fapt poezia, un autoportret în cuvinte.

„
XI

Îmi văd creierul zburdând aiurea prin Lipscani,

neștiind că e singurul cu mers de balerină,

muci de puștiulică și idei de geniu,

dar care-i ahtiat de rotunzimea unui cerc

nesfărșit și plin de iluzii cu clone batjocorindu-și

tatăl supărat pe mizeria din pseudoparadisul

bolnav de Parkinson, sifilis sau gripă,

care e plin de întinderi de cuvinte alambicate,

băgate-ntr-un borcan fără fund în care vezi

înnegurat proiecția unui pseudoartist flămânzind

închis cu mâna sub barbă contemplând nebunește

la îngeri azurii fără aripi și mijloc de transport în comun,

care se uită la Lună împreună cu mine, în timp ce eu

îmi caut creierul ce își fumează obsesia

în foaie de speranță, poluând realitatea

cu amputări bruște de mâini robotizate de

capitala culturală a imaginației mele de timp

infinit, pierdut, constant și de treizeci de ori dureros.”

Eu...

...sunt un câine căruia nu o să-i placă niciodată pâinea. Sunt corbeanul care-și drămuiește banii, necâștigați, de la loto. Sunt un cocalar, pentru că mă cred important, deși nu sunt. Sunt o adunatură de obiecte aruncate într-un plan bine definit. Sunt omul care niciodată nu traversează strada de frica mașinilor. Sunt un președinte, pentru că-mi iubesc cetățenii, dar ei nu mă iubesc pe mine orice-aș face. Sunt un copil, pentru că dau viață chestiilor lipsite de viață. Sunt prost, pentru că nu stiu de ce. Sunt deștept, pentru că știu că sunt prost. Sunt un somnoros, pentru că-mi place să visez. Sunt omul care vrea tot. Sunt un bebeluș născut acum 10 secunde. De fapt, sunt omul care vrea, doar atât. Sunt o camilă în jungla amazoniană. Sunt un os al unui faraon necunoscut, uitat în deșert. Sunt personajul pozitiv din basme, care la sfârșit moare învins de zmeu și o pierde și pe Ileana.