Imperiul (fragment)

Nu cred în medici. Corpul meu este în stare să se vindece singur. Durerea pe care o simt acum mă face să cred că sub piele se află o gânganie hidoasă și violentă. Doare, dar suport. Mă aflu în închisorea minții mele și fundul meu rahitic a scobit un triunghi obscur pe șezutul unui scaun victorian alb, cu căptușeala de la spătar roz și cea de la șezut dispărută. Am abordat o poziție de conducător aristocrat, insuflând un aer de superioritate ce duhnește a Franța iluministă. Pe cap am o coroană de mătreață și pe față o poiană regală de păr facial vechi de o eternitate. Sunt regele celor șase pereți din imperiul minții mele și sunt mândru de asta. Apogeul atins de percepția de sine mă trezește și șterge instantaneu orice obiect din acea cameră, lăsându-mă singur, sprijinit de un colț de perete plin de vomă. Visez la un șifonier, la haine aranjate pe categorii de jos în sus după importanță, la multe lucruri care-mi sunt neclare. Ideile sunt blocate într-un spațiu inaccesibil alături de dorințe. Încercările mele repetate de a pătrunde se sfârșesc cu o senzație de vid. Sunt o gaură neagră care-mi absoarbe potențialul, cancerul imperiului meu mintal.

History repeats itself...

Am avut o perioadă, pe care nici nu știu unde să o încadrez, bună sau rea. În perioada asta am revenit la un vechi obicei, care și-a finisat stilul, trecând de la clasicism la postmodernism. Am reînceput să scriu poezii. Nu știu dacă o fac „ca la carte”, pentru că nu știu ce presupune chestia asta. Încerc, doar, să-mi tranform sentimentele, gândurile sau ideile în cuvinte. Poezia, pe lângă faptul că este o creație literară, este calea către răspunsul la întrebarea „cine sunt?”. Poezia este ca o vizită la psiholog. „Poezia este o articulație ritmică a sentimentelor. Sentimentul este un impuls din interior aproape la fel de definit ca unul sexual. Începe din stomac, urcă până la piept și iese pe gură si urechi, ca un sunet lăuntric sau un oftat. Dacă încerci să-l pui în cuvinte privind în jur, încercând să descrii ce te face să oftezi, articulezi ce simți.” Asta spunea Allen Ginsberg. Înainte să mă reapuc de scris, am văzut „Howl” și, apoi, am citit „Howl”. Mi-a plăcut în mod special tupeul, felul în care autorul își articula sentimentele. Părea ușor și, din cauza asta, am început să fiu un mic postmodernist. La început vroiam să scriu ca el, dar nu-mi ieșea. Nu știam de ce, până de curând, când mi-am recitit una din poezii și, parcă, m-am revăzut. Asta e de fapt poezia, un autoportret în cuvinte.

„
XI

Îmi văd creierul zburdând aiurea prin Lipscani,

neștiind că e singurul cu mers de balerină,

muci de puștiulică și idei de geniu,

dar care-i ahtiat de rotunzimea unui cerc

nesfărșit și plin de iluzii cu clone batjocorindu-și

tatăl supărat pe mizeria din pseudoparadisul

bolnav de Parkinson, sifilis sau gripă,

care e plin de întinderi de cuvinte alambicate,

băgate-ntr-un borcan fără fund în care vezi

înnegurat proiecția unui pseudoartist flămânzind

închis cu mâna sub barbă contemplând nebunește

la îngeri azurii fără aripi și mijloc de transport în comun,

care se uită la Lună împreună cu mine, în timp ce eu

îmi caut creierul ce își fumează obsesia

în foaie de speranță, poluând realitatea

cu amputări bruște de mâini robotizate de

capitala culturală a imaginației mele de timp

infinit, pierdut, constant și de treizeci de ori dureros.”

Eu...

...sunt un câine căruia nu o să-i placă niciodată pâinea. Sunt corbeanul care-și drămuiește banii, necâștigați, de la loto. Sunt un cocalar, pentru că mă cred important, deși nu sunt. Sunt o adunatură de obiecte aruncate într-un plan bine definit. Sunt omul care niciodată nu traversează strada de frica mașinilor. Sunt un președinte, pentru că-mi iubesc cetățenii, dar ei nu mă iubesc pe mine orice-aș face. Sunt un copil, pentru că dau viață chestiilor lipsite de viață. Sunt prost, pentru că nu stiu de ce. Sunt deștept, pentru că știu că sunt prost. Sunt un somnoros, pentru că-mi place să visez. Sunt omul care vrea tot. Sunt un bebeluș născut acum 10 secunde. De fapt, sunt omul care vrea, doar atât. Sunt o camilă în jungla amazoniană. Sunt un os al unui faraon necunoscut, uitat în deșert. Sunt personajul pozitiv din basme, care la sfârșit moare învins de zmeu și o pierde și pe Ileana.

Moartea metaforelor

Nu cu mult timp în urmă, mă scăldam în balta „artisticului”. Citând ascultătorii și cititorii, scoteam de nicăieri fraze destul de bine structurate și cu o substanță foarte concentrată și puternică. În ultimul timp mintea și sufletul nu mai dansează ca la început și în loc să se îmbunătățească relația lor, acum se calcă pe picioare ca niște amatori. Încă nu văd nimic special la așa-zisa artă a mea, dar, în comparație cu prezentul, văd o diferență. Calitatea, care mă ținea în picioare și mă identifica, și anume înfrumuțesarea cuvintelor, e pe moarte. Odată cu încălzirea asta globală, apa din baltă se evaporă și mă lasă gol într-o mare de mâl scârbos și repulsiv. Poate toate astea nu au fost decât halucinații care înfățișează un „eu” foarte competent și capabil, dacă nu de texte întregi, măcar de o frază cu cap, care trebuie dezlegată ca o integramă, anagramă sau un joc de cuvinte. Poate vreau mult prea multe de la căpșorul ăsta neînsemnat, poate trebuie să iau o pauză și să-mi odihnesc neuronii, cine știe? Pentru mine mult e puțin, vreau ca totul să fie perfect, nici prea complicat, nici prea simplu, vreau ca mintea să-mi sădească o idee genială, originală, care să surprindă orice om care vrea să mă citească. Am doar 19 ani. Poate am nevoie doar de răbdare. În orice caz, metaforele încă nu și-au dat ultima suflare.

Versus

Acum câteva zile făceam curățenie prin laptop și am dat peste un text vechi de vreo 6 luni. Sper să vă placă.

„De mult timp pastilele stingeau setea doar, palmele strângeau toate degetele într-o luptă perpetuă cu durerea de cap, dinţii scrâşneau ca o vioară în braţele unui debutant, iar creierul încă vroia să evadeze. Întunericul îşi făcea, răbdător, loc printre fotonii omniprezenţi în garsoniera de la etajul doi, Toma redescoperind noţiunea timpului. Sunetele se transformau miraculos in zgomote. O entitate nevăzută clipocea constant în mintea lui, trezind speranţa salvării de la izolare, neputinţă, durere. Toma îşi adună toate forţele şi saltă de pe scaunul din lemn putred şi, preţ de câteva secunde, îşi caută echilibrul, disciplina şi puterea de a se deplasa. Vocea obscură îşi ascundea originea, făcând din paşii lui Toma un dans disperat, umplut de tortură şi osteneală. Capul se bălăngănea confuz, ochii semideschişi ieşiseră din ritmul craniului şi se forţau să plângă. Gura saliva necontrolat şi mâinile dirijau, haotic, parcă indicând “crescendo”, simfonia slăbiciunii. Totul era ca un spectacol de teatru de păpuşi mânuit într-o aiureala perfecta. Supraputerea subconstientului multiplica la infinit durerea, care se îndesa în sânge şi pornea, precum Calul Troian, pe calea vaselor de sânge, în sus, către absolut. Toma aruncă o privire chinuită-n sus, către păpuşar, implorând libertate, chiar şi cu preţul asediului în forul interior, dar trupul cedează şi îşi pierde echilibrul în momentul în care mintea cerea, insistent, independenţă.

 Simfonia încetase, totul era un ocean cosmic, rece. Ochiii lipsiţi de sens priveau în gol. Instantaneu, subconştientul preluase frâiele vieţii şi era gata să pornească către dorinţele, temerile lui Toma, înlănţuind o serie de imagini, de corpuri, cu care Toma putea interacţiona fizic şi emoţional. Gravitaţia eliberase creierul de masă, cutia craniană devenind un balon ce plutea necontrolat. Sufletul preluase atribuţiile subconştientului şi, datorită presiunii, ieşise prin porii lui Toma, îi absorbise respiraţia, gândirea, iubirea. Regula sufletelor ce evadează din corpuri este sa privească-n sus, dar, instinctiv, Toma se uitase-n jos. Era el, întins, neputincios, alb, precum un aşternut. Deşi ar trebui să fie şocant să te vezi pe tine, să realizezi că esti mort, că eşti obligat să mergi în Paradis, Toma reuşeşte să nu fie atins. Viaţa nu-i oferise nimic care să-l facă să regrete că a murit. Era liber. Scăpase de chinul iubirii şi asta îl făcea cel mai fericit eter. Era liber.”