Mi-am dat și eu cu părerea despre "Uncut Gems"

Disclaimer: În afara faptului că mi-am dorit să studiez Scenaristică la UNATC și n-am făcut-o, sunt doar un simplu cetățean urmăritor de filme, care își pune întrebări (la fel ca alți n cetățeni care fac fix același lucru). Drept urmare, m-am tot întrebat dacă are rost să-mi mai dau cu părerea pe subiectul ăsta. Apoi mi-am dat seama că îmi place să discut despre filme, doar că în vorbire mi-e destul de greu să exprim exact ce vreau să spun. Nu sunt pregătit în acest sens, nu am limbajul de specialitate la dispoziție, plus alte motive care se reduc la persoana și pregătirea mea. Totuși, consider că lipsurile pot dispărea studiind de unul singur și aruncând păreri obiective, folosindu-mă în același timp și de puterea lui UNDO.

Când auzim de Adam Sandler automat ne gândim la comedii stupide născătoare de grimase, drept urmare nu prea l-am luat în serios ca actor. Apoi, în decursul timpului am urmărit și filmele dramatice în care a fost implicat și am fost nevoit să-mi reconsider părerea și să concluzionez că omul are calități, care poate nu au ieșit atât de des la iveală din mai multe motive, care ar putea fi de la lipsa încrederii în propriile abilități (confirmată indirect într-un episod din seria Actors on Actors), alegeri greșite în carieră, fie ele forțate sau nu etc. Pe scurt, omul poate, dar nu credea că poate, astfel că s-a mulțumit cu ce știa că avea „succes”.

Așadar, când am aflat că pregătește un nou rol dramatic, am fost curios să văd rezultatul. Apoi am văzut valul de reacții pozitive pe care l-a stârnit interpretarea sa, care m-a făcut și mai nerăbdător. Adam Sandler a fost minunat. Personajul în schimb, de-a dreptul odios. Parte din plângerile legate de interpretarea lui se referă la faptul că de fapt nu interpretează. Pot să înțeleg asta, dar am o teorie care deși nu este general valabilă, pentru că depinde de tipul de personaj, aici se potrivește mănușă. În momentul în care devii conștient că actorul joacă un rol, interpretarea lui nu mai este la fel de puternică, subtilă sau nuanțată. În plus, nu-l cunoaștem personal pe Sandler; comparăm ce vedem pe ecran cu proiecția omului Sandler din capul nostru. Important e să fie credibil, să fie „de acolo”, să nu fie forțat etc.

Pelicula este scrisă și regizată de Josh și Benny Safdie despre care știam că au făcut și mult lăudatul Good Time. Până să apară Uncut Gems, am văzut filmul mai înainte amintit, ca să-mi fac o idee legată de stilul lor, pe care acum l-aș rezuma într-un singur cuvânt, și anume: haos.

Uncut Gems este construit în aceeași manieră. Pe tot parcursul filmului plutește adrenalină, claustrofobie, oboseală și tensiune, stări care se amplifică treptat. Dacă în Good Time această abordare mi s-a părut stângace, ba chiar enervantă, în Uncut Gems se schimbă placa. Pe scurt, personajul lui Sandler este un bijutier de succes în Districtul Diamantelor din Manhattan, extrem de gălăgios, vulgar, agitat. Meseria lui implică mai mult decât stabilitate financiară, dar în decursul celor două ore, aflăm că are niște datorii nu foarte semnificative, pe care ar putea să le achite extrem de ușor, doar că din cauza dependenței de pariuri sportive, își asumă niște riscuri absolut cretine. Acțiunile protagonistului reprezintă una din modalitățile prin care sunt induse o parte din stările neplăcute de care aminteam. O altă metodă este modul în care protagonistul interacționează cu celelalte personaje, și anume prin dialoguri concomitente, cam cum se face la ședințele de bloc când oamenii vorbesc unii peste alții.  

Imaginea este tremurată, culorile foarte reci, muzica aparent nepotrivită, structura narativă neconvențională, neavând o intrigă foarte bine definită și făcând un zig-zag printre acte, toate astea indicând un film indolent și ieftin. Sunt absolut convins că frații Safdie nu și-au propus să înoate împotriva ordinarului, ci pur și simplu s-au exprimat în felul lor. Sunt la fel de convins că senzațiile de care am tot amintit nu sunt accidentale și că am văzut, preț de câteva ore, lumea prin ochii unui om problematic și am experimentat puseurile de dopamină care vin la pachet cu dependența.

Prima reacție pe care am avut-o la final a fost „Ce naiba a fost porcăria asta?”. După ceva timp m-am întrebat dacă nu cumva am judecat felul în care m-am simțit în loc să judec filmul. Până la urmă o parte din rolurile artei sunt să spună povești și să provoace niște reacții, fie ele pozitive sau nu. Sunt o grămadă de filme bune de genul ăsta care au făcut exact ce și-au propus (e.g. Irreversible). Drept urmare, deși nu a fost tocmai pe gustul meu, apreciez felul în care o înșiruire de cuvinte, cadre, muzică ș.a. au reușit să-mi inducă stări, fie ele negative, pentru că demonstrează încă o dată cât de puternică este arta cinematografică.

"The House That Jack Built" - Un fel de altfel

După ce a declarat că nu mai poate face filme pentru că a renunțat la alcool, Lars von Trier a revenit cu o peliculă la fel de controversată și polarizantă ca de obicei. Deși Lars e destul de previzibil, în sensul că te aștepți să fii șocat sau dezgustat de ce va face, totuși este imprevizibil pentru că nu știi când o va face, cum sau cât de tare. Negreșit, noul film este agresiv, provocator, poate chiar depravat prin motivațiile protagonistului, dar nu e singurul film de speța asta. Diferența stă în glorificarea violenței. Din punct de vedere mise-en-scène, "The House That Jack Built" o tratează respectând oarecum regulile Dogmei 95, reducând-o la scene filmate à la "serbare de Crăciun". Totuși, proporțional vorbind, violența explicită pălește în fața notelor explicative care îmbracă acțiunile lui Jack (Matt Dillon), un inginer cu apucături de asasin, care aspira cândva la meseria de arhitect. În expozițiune Jack alege la întâmplare cinci crime comise în decursul a 12 ani, pe care să i le povestească companionului său Verge (Bruno Ganz). Numele clar face trimitere către Vergiliu, însoțitorul lui Dante în călătoria sa către infern, din "Divina Comedie", scenă portretizată ulterior exact cum a imaginat-o Eugène Delacroix în pictura sa celebră.
 

Se spune că orice om, în circumstanțe excepționale, este capabil de crimă. Motivele pot fi de la autoapărare, saturație, ură sau pur și simplu impulsivitate, până la dereglări psihologice. Cel puțin primele două crime ale lui Jack nu par premeditate. În prima întâmplare personajul Umei Thurman s-a aflat la locul nepotrivit, în momentul nepotrivit.

În a doua întâmplare, Jack inventează povești ridicole, astfel încât să pătrundă în casa victimei. În același fragment, Jack își expune cu larghețe tulburarea obsesiv compulsivă, întorcându-se la locul crimei de câteva ori, crezând că a mai rămas sânge prin diverse locuri absurde din casă. Ulterior, Jack dă semne de psihopatie, repetând în oglindă diverse expresii faciale, astfel încât să se integreze în societate. Nu are nicio remușcare pentru morți, ba mai mult, consideră, prin argumentare excesivă, că este artist și că arta se naște din neființă. Face trimitere la poemul The Tyger al lui William Blake și spune că oamenii sunt fie tigrii, fie miei, fie omoară, fie sunt omorâți, și că prin crimă și-a transformat victimele în opere de artă.

Întregul film este presărat cu povețe panache-iste despre lagăre de concentrare, obținerea vinului dulce, arhitectură gotică, meticulozitate ș.a.m.d., care în context sunt tulburătoare, însă toate astea vorbesc de fapt despre demonii lui Lars von Trier, despre căutarea de sens și căutarea de sine, despre divinitate și infern, despre ce înseamnă cu adevărat arta și de unde provine ea, despre noroc și repercusiuni.

“The House That Jack Built” nu este un film frumos, dar este interesant. Nu este obișnuit, ci îmbibat în cinism. S-ar putea spune că e și pretențios, pentru că forțează nota, dar cred că e bine să mai fim scuturați și zdruncinați din când în când.

Dante și Vergiliu în Infern - Eugène Delacroix

Atelierul

Ușa era deschisă. Pragul de lemn separă două universuri. Primul este alb-negru, mic, în fața ușii aflându-se o măsuță, o mașină de scris, o grămadă de foi, reviste, romane, iar pe fundal Miles Davis, transformând muzica în sunet de fond, în liniște, în cel mai comun, firesc și sincer lucru. Acest loc duhnește a artă în cea mai pură formă a ei, iar scaunul din spatele mesei te absoarbe, te descifrează, este un făuritor de chei pentru suflet și îți umple inima cu un soi de ser provenit din dorință și putere. Este cel mai frumos loc de pe Pământ, atelierul suprem pentru antrenarea imaginației și construirea infinită de lumi, singurul mod de a răspunde la întrebarea primordială a condiției umane, de ce sunt eu, eu? Al doilea univers este realitatea mea și mă întreb uneori, oare nu cumva realitatea asta este la fel de imaginară ca și atelierul suprem? De teama complexității unui asemenea univers, aleg răspunsul cel mai ușor. Nu. Dar dacă realitatea nu este de fapt reală?

Imperiul (fragment)

Nu cred în medici. Corpul meu este în stare să se vindece singur. Durerea pe care o simt acum mă face să cred că sub piele se află o gânganie hidoasă și violentă. Doare, dar suport. Mă aflu în închisorea minții mele și fundul meu rahitic a scobit un triunghi obscur pe șezutul unui scaun victorian alb, cu căptușeala de la spătar roz și cea de la șezut dispărută. Am abordat o poziție de conducător aristocrat, insuflând un aer de superioritate ce duhnește a Franța iluministă. Pe cap am o coroană de mătreață și pe față o poiană regală de păr facial vechi de o eternitate. Sunt regele celor șase pereți din imperiul minții mele și sunt mândru de asta. Apogeul atins de percepția de sine mă trezește și șterge instantaneu orice obiect din acea cameră, lăsându-mă singur, sprijinit de un colț de perete plin de vomă. Visez la un șifonier, la haine aranjate pe categorii de jos în sus după importanță, la multe lucruri care-mi sunt neclare. Ideile sunt blocate într-un spațiu inaccesibil alături de dorințe. Încercările mele repetate de a pătrunde se sfârșesc cu o senzație de vid. Sunt o gaură neagră care-mi absoarbe potențialul, cancerul imperiului meu mintal.

History repeats itself...

Am avut o perioadă, pe care nici nu știu unde să o încadrez, bună sau rea. În perioada asta am revenit la un vechi obicei, care și-a finisat stilul, trecând de la clasicism la postmodernism. Am reînceput să scriu poezii. Nu știu dacă o fac „ca la carte”, pentru că nu știu ce presupune chestia asta. Încerc, doar, să-mi tranform sentimentele, gândurile sau ideile în cuvinte. Poezia, pe lângă faptul că este o creație literară, este calea către răspunsul la întrebarea „cine sunt?”. Poezia este ca o vizită la psiholog. „Poezia este o articulație ritmică a sentimentelor. Sentimentul este un impuls din interior aproape la fel de definit ca unul sexual. Începe din stomac, urcă până la piept și iese pe gură si urechi, ca un sunet lăuntric sau un oftat. Dacă încerci să-l pui în cuvinte privind în jur, încercând să descrii ce te face să oftezi, articulezi ce simți.” Asta spunea Allen Ginsberg. Înainte să mă reapuc de scris, am văzut „Howl” și, apoi, am citit „Howl”. Mi-a plăcut în mod special tupeul, felul în care autorul își articula sentimentele. Părea ușor și, din cauza asta, am început să fiu un mic postmodernist. La început vroiam să scriu ca el, dar nu-mi ieșea. Nu știam de ce, până de curând, când mi-am recitit una din poezii și, parcă, m-am revăzut. Asta e de fapt poezia, un autoportret în cuvinte.

„
XI

Îmi văd creierul zburdând aiurea prin Lipscani,

neștiind că e singurul cu mers de balerină,

muci de puștiulică și idei de geniu,

dar care-i ahtiat de rotunzimea unui cerc

nesfărșit și plin de iluzii cu clone batjocorindu-și

tatăl supărat pe mizeria din pseudoparadisul

bolnav de Parkinson, sifilis sau gripă,

care e plin de întinderi de cuvinte alambicate,

băgate-ntr-un borcan fără fund în care vezi

înnegurat proiecția unui pseudoartist flămânzind

închis cu mâna sub barbă contemplând nebunește

la îngeri azurii fără aripi și mijloc de transport în comun,

care se uită la Lună împreună cu mine, în timp ce eu

îmi caut creierul ce își fumează obsesia

în foaie de speranță, poluând realitatea

cu amputări bruște de mâini robotizate de

capitala culturală a imaginației mele de timp

infinit, pierdut, constant și de treizeci de ori dureros.”

Eu...

...sunt un câine căruia nu o să-i placă niciodată pâinea. Sunt corbeanul care-și drămuiește banii, necâștigați, de la loto. Sunt un cocalar, pentru că mă cred important, deși nu sunt. Sunt o adunatură de obiecte aruncate într-un plan bine definit. Sunt omul care niciodată nu traversează strada de frica mașinilor. Sunt un președinte, pentru că-mi iubesc cetățenii, dar ei nu mă iubesc pe mine orice-aș face. Sunt un copil, pentru că dau viață chestiilor lipsite de viață. Sunt prost, pentru că nu stiu de ce. Sunt deștept, pentru că știu că sunt prost. Sunt un somnoros, pentru că-mi place să visez. Sunt omul care vrea tot. Sunt un bebeluș născut acum 10 secunde. De fapt, sunt omul care vrea, doar atât. Sunt o camilă în jungla amazoniană. Sunt un os al unui faraon necunoscut, uitat în deșert. Sunt personajul pozitiv din basme, care la sfârșit moare învins de zmeu și o pierde și pe Ileana.

Moartea metaforelor

Nu cu mult timp în urmă, mă scăldam în balta „artisticului”. Citând ascultătorii și cititorii, scoteam de nicăieri fraze destul de bine structurate și cu o substanță foarte concentrată și puternică. În ultimul timp mintea și sufletul nu mai dansează ca la început și în loc să se îmbunătățească relația lor, acum se calcă pe picioare ca niște amatori. Încă nu văd nimic special la așa-zisa artă a mea, dar, în comparație cu prezentul, văd o diferență. Calitatea, care mă ținea în picioare și mă identifica, și anume înfrumuțesarea cuvintelor, e pe moarte. Odată cu încălzirea asta globală, apa din baltă se evaporă și mă lasă gol într-o mare de mâl scârbos și repulsiv. Poate toate astea nu au fost decât halucinații care înfățișează un „eu” foarte competent și capabil, dacă nu de texte întregi, măcar de o frază cu cap, care trebuie dezlegată ca o integramă, anagramă sau un joc de cuvinte. Poate vreau mult prea multe de la căpșorul ăsta neînsemnat, poate trebuie să iau o pauză și să-mi odihnesc neuronii, cine știe? Pentru mine mult e puțin, vreau ca totul să fie perfect, nici prea complicat, nici prea simplu, vreau ca mintea să-mi sădească o idee genială, originală, care să surprindă orice om care vrea să mă citească. Am doar 19 ani. Poate am nevoie doar de răbdare. În orice caz, metaforele încă nu și-au dat ultima suflare.

Versus

Acum câteva zile făceam curățenie prin laptop și am dat peste un text vechi de vreo 6 luni. Sper să vă placă.

„De mult timp pastilele stingeau setea doar, palmele strângeau toate degetele într-o luptă perpetuă cu durerea de cap, dinţii scrâşneau ca o vioară în braţele unui debutant, iar creierul încă vroia să evadeze. Întunericul îşi făcea, răbdător, loc printre fotonii omniprezenţi în garsoniera de la etajul doi, Toma redescoperind noţiunea timpului. Sunetele se transformau miraculos in zgomote. O entitate nevăzută clipocea constant în mintea lui, trezind speranţa salvării de la izolare, neputinţă, durere. Toma îşi adună toate forţele şi saltă de pe scaunul din lemn putred şi, preţ de câteva secunde, îşi caută echilibrul, disciplina şi puterea de a se deplasa. Vocea obscură îşi ascundea originea, făcând din paşii lui Toma un dans disperat, umplut de tortură şi osteneală. Capul se bălăngănea confuz, ochii semideschişi ieşiseră din ritmul craniului şi se forţau să plângă. Gura saliva necontrolat şi mâinile dirijau, haotic, parcă indicând “crescendo”, simfonia slăbiciunii. Totul era ca un spectacol de teatru de păpuşi mânuit într-o aiureala perfecta. Supraputerea subconstientului multiplica la infinit durerea, care se îndesa în sânge şi pornea, precum Calul Troian, pe calea vaselor de sânge, în sus, către absolut. Toma aruncă o privire chinuită-n sus, către păpuşar, implorând libertate, chiar şi cu preţul asediului în forul interior, dar trupul cedează şi îşi pierde echilibrul în momentul în care mintea cerea, insistent, independenţă.

 Simfonia încetase, totul era un ocean cosmic, rece. Ochiii lipsiţi de sens priveau în gol. Instantaneu, subconştientul preluase frâiele vieţii şi era gata să pornească către dorinţele, temerile lui Toma, înlănţuind o serie de imagini, de corpuri, cu care Toma putea interacţiona fizic şi emoţional. Gravitaţia eliberase creierul de masă, cutia craniană devenind un balon ce plutea necontrolat. Sufletul preluase atribuţiile subconştientului şi, datorită presiunii, ieşise prin porii lui Toma, îi absorbise respiraţia, gândirea, iubirea. Regula sufletelor ce evadează din corpuri este sa privească-n sus, dar, instinctiv, Toma se uitase-n jos. Era el, întins, neputincios, alb, precum un aşternut. Deşi ar trebui să fie şocant să te vezi pe tine, să realizezi că esti mort, că eşti obligat să mergi în Paradis, Toma reuşeşte să nu fie atins. Viaţa nu-i oferise nimic care să-l facă să regrete că a murit. Era liber. Scăpase de chinul iubirii şi asta îl făcea cel mai fericit eter. Era liber.”